Premiera – Ultima zi – un film de Gabriel Achim

În Ultima zi, Gabriel Achim se apropie de una din temele cele mai ocolite de ființa zisă om: cum te-ai comporta dacă ai ști că e ultima ta zi din ceea ce, dincolo de felurite necesitatăți materiale, atât de imprecis numim viață. Altfel spus, cât de pregătit ești să treci de „vama” ei? Printr-o farsă tragică, Achim ne invită, cu acest al doilea lung-metraj al său, să medităm la marele curaj care ne lipsește. Gestul e cu atât mai provocator, cu cât – nu în ultimul rând, datorită repertoriului cvasi-uniformizat din sala de cinema – dispoziția spectatorului de film de a întreține o idee mai mult de câteva secunde a scăzut vertiginos în ultima vreme. Despre ce curaj e vorba, implicit, în Ultima zi? Despre acela de a-ți putea cuprinde cu mintea înnoită (acesta este sensul termenului grecesc de μετάνοια) risipirea și de a pune un nou început vieții tale. De a sta, de pildă, neclintit la poarta unei mănăstiri când ești pus la încercare (ca în Pateric, așa cum spune Adrian, personajul interpretat de Mimi Brănescu), dacă într-adevăr vrei să „te rupi de lume” (stricto sensu: de o femeie care acum e nevasta altui bărbat) pentru a o putea înțelege și iubi fără patimă. Pe de altă parte, „la mănăstire nu te primește fără iertare”, ori, spune același personaj cuprins de o „fericită întristare”, „e foarte greu să-ți ceri iertare din toată inima atunci când nu ești sigur că îți pare rău din toată inima”. Într-un fel, acesta este conflictul din filmul lui Gabriel Achim: omul firesc (a cărui fire, degenerată, se refugiază în nihilism sau într-o formă anchilozată de „religiozitate”) versus omul care își vine în fire (și în care se naște „făptura cea nouă”). Într-o vreme când omenirea a înlocuit Postul Mare și sărbătoarea Învierii cu … Iepurașul, care „Îl înlocuiește pe Iisus cel chinuit”, fiind „un fel de Moș Crăciun de primăvară”. 

Personajul principal din Ultima zi e însă un primar sfătos, cineast amator și fără noroc în amor (Doru Ana în, probabil, cel mai ofertant rol al său de până acum), pe care funcția îl face să creadă că el e legea și chiar mai mult: că el e însuși Dumnezeu. Se vorbește mult despre Dumnezeu în filmul lui Achim, căutând a I se „demonstra” inexistența. Primarul: „Culmea rugăciunii: să te rogi pentru cineva care nu există. Acuma, sigur că o exista o putere transcendentă, un boss. Dar și dacă există, parcă e prea departe. Când să se mai ocupe și de noi, ăștia mici?”. Își mai dau cu părerea un polițist aflat în subordinea primarului (Adrian Văncică), liderul unei asociații creștine din nenumitul orășel de provincie (Adrian Ciglenean), un farsor la drumul mare (Constantin Cojocaru). Martor taciturn al acestor dezbateri ce amintesc de Bunuel (Calea Lactee, Nazarin, Viridiana) sau, mai recent de Mungiu (După dealuri), Puiu (Sieranevada) și Jude (O umbră de nor), personajul lui Brănescu e singurul care – kierkegaardian sau, pur și simplu, în duhul Părinților Bisericii – a înțeles că Dumnezeu nu este o existență ce trebuie demonstrată, ci un mod de viață în raport cu care omul este chemat să trăiască. La un moment dat, murmură ca pentru sine: „Dumnezeu este iubire!”. Încercarea sa de înnoire lăuntrică (inclusiv gestul său de milostenie) se lovește de zeflemeaua celor din jur. Totul este luat în zeflemea în micul univers din Ultima zi, mai puțin zeflemeaua însăși. Pentru toți, la final, bat clopotele, în prelungirea secvenței analogice din Rubliov-ul tarkovskian, pe care personajele o urmăresc înainte de a dispărea din cadru. Și nu, apelativul Adrian Rubliov (pe care cinicul primar îl adresează prietenului său de o viață care vrea „să se facă călugăr”) nu e câtuși de puțin „o exagerare” și o „ireverență” adusă cunoscutului cineast rus și filmului său. Combinația trimite mai degrabă – prin jocurile secunde ale poveștii – la încercarea de a actualiza „în lumea de acum” (când există, nu-i așa, Discovery, National Geographic și Animal Planet, așa că ce ne mai trebuie religie?) nevoia de limpezire, de „îmbisericire a minții”, resimțită – cu fior eshatologic – de personajele medievale din sus-pomenitul film, de Tarkovski însuși. 

Marian Sorin Rădulescu

Noul Cinema, două decenii şi ceva.
Secvenţe din filmul românesc la început de mileniu trei
Editura Noi Media Print, 2020